Scriu acest lucru de dragul lui Hristos. Mă simt dator să o fac. De ce?- s-ar întreba poate unii.
    Mai întâi, pentru că eu vreau să cred în El si în pogorârea Lui la noi, printre noi, în noi, asumându-ne conditia umană jalnică pentru a o transfigura. E drept că de prea multe ori cred stângaci si imperfect, dar, în această situatie, de un singur lucru sunt sigur: am nevoie mare, mare de Hristos, ca de un frate sau prieten care să mă salte dincolo de nedesăvârsirea mea. Si El, Fratele si Prietenul, ar face-o dacă eu, înstrăinatul si ignorantul, as fi dispus să-mi asum nedesăvârsirea si să cred că dincolo de ea mă voi întâlni cu firescul meu. Este ceea ce ne lipseste nouă, oamenilor, astăzi, printre multe altele.
    Trăim an de an un Crăciun din peisajul căruia Hristos apare ca un exilat, ca un deportat, din te miri ce considerente. El, care ar trebui să fie amfitrionul, gazda, în jurul Căruia să graviteze sărbătoarea Crăciunului, este travestit de noi, oamenii, în marioneta unei legende care vorbeste despre un prunc născut în Bethleem si o fecioară-mamă, si care este suficient de seacă ca să nu mai spună nimic omului contemporan. Asa ne explicăm cum Crăciunul a ajuns prilej de chef si bairam, cu ocazia căruia, dacă ne iese, o „ s-o facem lată” sau Crăciun la munte si mare, dar nu la Biserică. Si ca să iasă bine totul, pregătim momentul din timp: luăm cu asalt „templele consumismului” (mall-ulurile si hipermarket-urile), într-o agitatie si irascibilitate greu de imaginat, de parcă am fi bolnavi de o foame cronică care ne devorează orice gest al buneicuviinte. Si în acest balamuc evident, oamenii nu mai au răbdare unii cu altii, nici măcar cu ei însisi, devin acri si imposibili.
    În ciuda acestei atmosfere generale de haos, căreia cu greu îi poti face fată fără să te contaminezi, Hristos Dumnezeu rămâne acelasi an de an. Blând, smerit, discret, si „nesifonabil”, asteaptând iesirea noastră din acest vacarm pentru a ne putea da seama cine este El cu adevărat: Fiul lui Dumnezeu întrupat, argumentul iubirii paterne a lui Dumnezeu Tatăl fată de noi bezmeticii. Aceasta este identitatea Lui pe care ne-o descoperă la Crăciun si ar trebui să îngenunchem în fata unei Iubiri dumnezeiesti pogorâte printre noi. Asa au făcut păstorii din Bethleem si magii, care au simtit dumnezeirea Pruncului, si au înteles pentru totdeauna că locul lui Dumnezeu nu este pe tusa istoriei, acolo unde adeseori ni-L dorim pentru a ne putea face nestingheriti jocul, ci în istoria umanitătii, făcând El însusi istorie. Oricât am încerca să-L expulzăm pe Hristos din atmosfera de Crăciun, înlocuindu-l cu Mos Crăciun sau ale tertipuri, El devine si mai prezent si minunat pentru că este întru ale Sale, deficitari rămâmând tot noi, prin faptul că nu avem pregătirea necesară recunoasterii si simtirii Dumnezeului înomenit. Defapt, Hristos Dumnezeu nu poate fi exilat de nimeni de pe scena istoriei umanitătii, oricâtă sudoare ar curge în acest sens, singurii exilati fiind cei ce aleg să se despartă de El. Cu toate acestea, singurul autoexil pe care si-L asumă Fiul lui Dumnezeu este acela de a fi oaspetele inimilor noastre, precum a fost odinioară oaspetele pesterei întunecate. Numai în acest moment începe în noi transformarea si trăirea Crăciunului împreună cu Hristos. El este realitate iubitoare si cuceritoare, nu fantasmă. Nu devine sifonabil, scortos sau nerăbdător în fata incapacitătii noastre de a-L întelege, ci asteaptă cu o disponibilitate incomensurabilă vindecarea noastră de rana de moarte a înstrăinării.
    Din această perspectivă, orice Crăciun devine sansa noastră de a-L descoperi pe Hristos drept  Cel ce crede în noi si reabilitarea noastră mai înainte de a fi crezut noi în El.

                            Pr. Dr. Ovidiu Bârsan
                Parohia „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil” Sîncraiu de Mures

„Într-o zi, un înțelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce țipă oamenii când sunt supărați?

- Å¢ipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înțeleptul.

- Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

- Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept. Atunci el îi lămuri:

- Știți de ce țipăm unul la altul când suntem supărați? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci când două ființe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înțeleptul concluzionă, zicând:

- Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: "Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu". (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca "a sedea” nu este acelasi lucru cu "a sta”. "A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce "a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: "Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos..."

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: "Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: "Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: "Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam... preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de "ne-ingenunchere canonica" in biserica sunt:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
- De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
- In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
- In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);
- In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de "ingenunchere canonica" in biserica sunt:

- Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: "Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
- In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
- In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
- In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
- In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);
- Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
- Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Autor: Adrian Cocosila

Sursa: crestinortodox.ro

„Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul...” (Coloseni 3.23)