Creștinismul e o religie în excelență pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe a unor bătrâni și babe care, mă rog, au și ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor și de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai, ce mulți tineri sunt în Biserică!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când își pierde omul capul? La tinerețe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubește. El caută fie ființa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numește mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care și-a pierdut capul. Van Gogh și-a tăiat urechea și a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o ființă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o ființă vie.

Și de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înțelege. Atunci când vorbim despre creștinism, trebuie să vorbim în primul rând despre Ființa creștină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le știu și așa foarte bine. Cine nu știe că a pune unei bătrânele piedică pe gheață nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăștia, care sunt sătui de toată viața asta, neinteresantă pentru ei, plictisiți, și le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greșeală!

Uitați-vă cu câtă înverșunare unii creștini spun: „Moderniștii ăștia, niște demonizați!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” și că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi și pururea înnoindu-ne. Și doar așa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! – că ajungem iarăși la înnoirea Duhului Sfânt în noi, pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuție a noastră. Și tot noi să-i agresăm pe cei însetați de înnoire?!

Problema e că ei n-au înțeles până la capăt cum stau lucrurile și ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la școală… sau nu! am văzut un oarecare filmuleț, un copil care a ajuns mare compozitor – nu mai știu care anume, un neamț -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier, târâindu-și mâna pe gratiile lui. Și, văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe niște corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei școli superioare de muzică. Și l-a văzut unul din profesori, și-i spune: „Ia vino încoace”. Și-l ia, și-l face student al acelei școli, și el devine un mare compozitor.

Așa și noi, vedem oamenii ăștia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să știm să apreciem omul în funcție de împrejurări: „Ä‚sta a cântat la gard, dar dacă i-aș da o chitară, oare cum ar cânta?”.

Era un sfânt care avea o ocupație simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: „Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, și-și permitea lucrul ăsta, și Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: „Acum ești ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare și-l găsește pe cimpoier, și-i zice:

- Ia, zi-mi, tu ce faci?

- Ce să fac, uite, am cimpoiul ăsta și mă duc la nunți și cânt și mă hrănesc din cimpoi.

- Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut și altceva în viața asta?

- Nu știu să fi făcut ceva vreodată.

Zice:

- Hai, hai, poate ți-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.

- Eu atâta știu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăți, dar odată, când am prins noi o fată și prietenii meu voiau să o violeze, eu am luat-o și am fugit cu ea și am dus-o în oraș și i-am dat drumul. Și a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, al cărei bărbat avea multe datorii și trebuia s-o vândă, și pe ea și pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Și am văzut-o așa tânguindu-se și i-am dat acești bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.

Și atunci, bătrânul îi spune:

- Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău și eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu și în pustia asta toți mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu ești de o măsură cu mine. Și s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul și a devenit și el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind niște ciudățenii (poate chiar hule), fie purtând niște haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că și el cântă din cimpoi cântece de distracție, beție, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebește. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanțuri, nu e ca ceilalți, înseamnă că el vrea să spună ceva. Și singurul criteriu al calității trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să știți că nu toți ascultă rock, nu toți poartă haine ciudate și se vopsesc verde, nu toți sunt bețivani, ăștia sunt oameni nemulțumiți de ceva, și pe ei e mai ușor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânați și de ciudați, oameni nemulțumiți, răniți, „sărmani”, cum îi numește Dostoievski, citându-l pe David. Și acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbește Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele așa cum scrie, la literă, și așteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că așa scrie în Biblie, că dacă întâlnești un bubos, îl ajuți, că e aproapele tău, și te mântuiești. Dar cum buboși nu prea găsești… Și-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e și adolescentul ăsta care în troleu te fluieră și-ți strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi – pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost și mirosul bubelor lui – și noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaște. Nu de a ne face pe noi cunoscuți, ci de a-l înțelege, de a-l cunoaște pe el. Și nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanție mai mare că vom fi primiți și înțeleși, decât dacă arătăm că suntem curioși de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat niște cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l miște. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Și faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” și-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuți cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuți sunt ăștia: dragostea și vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el și le va aminti. El, cândva, pe acești doi bănuți își va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va și ajunge acolo, în Împărăție, și noi nici nu vom ști. De acum singur, fără noi, sau purtat de alții.

Și cred că multe convertiri nu sunt imediate, tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deșert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că așa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e așa! Știți cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată și unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Și cel care lucrează habar nu are ce face. Nu știe că lucrează la submarin, n-are voie să știe. Și undeva ele se adună, și alții le asamblează, și fac un submarin. Așa și noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliță, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, și ajunge, în sfârșit, și se împlinește.

Asta socotesc eu că e un început al vieții creștine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur și simplu, dragostea și curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înșine, de a-i trăi suferința lui, neliniștea, de a-l înțelege, pur și simplu.

Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului, în care el vorbește nu despre credința omului în Dumnezeu – pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideți să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanșeze această credință -, ci despre credința lui Dumnezeu în om. Și vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda – ar fi zis Tatăl – și Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.

Uitați ce credință, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Știa toată drama, chiar înainte de a-l face! Știa că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credință, până în ultima clipă, că și cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înțeles despre credința omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credință a lui Dumnezeu în om, sau despre credința omului în om, pur și simplu. Și este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, ucenicul de chilie al Bătrânului Selafiil, și-mi spune un lucru atât de simplu: „Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, și nu ne înțelegem în privința unui subiect. Și discutăm, și ne întrebăm, și nu ne dăm seama că la discuția noastră participă al Treilea. Și nu ne oprim puțin să-L întrebăm și pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar și acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos și pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.

Asta e! Cu îngăduință să-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viața noastră, între noi doi, care vorbim. În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărțulia tradusă de părintele Rafail, că poți mărturisi dogma Sfintei Treimi, poți ști absolut tot despre credință, dar dacă nu e viață, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepție existențială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieții celei veșnice”, dacă noi nu căutăm viața asta, care este Hristos.

Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, și două doamne pun problema asta: „Și totuși, Biserica ce face, Biserica nu face față!”. Și m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam așa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ștefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: „Frați evrei, nu este frumos să aruncați cu pietre, și vă spun și de ce…”. Și toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardați de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnați pentru credința în Hristos, pentru ciudățenia asta de credință, dar nu spunem, ca Apostolul: „Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: „Nu-i frumos să faceți cutare și cutare!” Și încercăm să-i convingem și ne mirăm de ce nu suntem ascultați. Și până la urmă murim și noi și ne aducem aminte că, poate, trebuia, totuși, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupați, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem și noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur și simplu, mai mult la gestul apostolilor și al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.

„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Ieromonah Savatie Baștovoi

(fragment din Conferința de la Sibiu, 28 martie, 2002)

Preluat de pe www.orthograffiti.ro

De multă vreme îmi doresc să le vorbesc tinerilor. Simt o sete acută de comunicare cu cei din jurul meu, dar mai ales cu tine, cel care, în pragul tinereții, descoperi complexitatea vieții, te afli în fața unei mari provocări și ești dus de un val, de pe care țărmul încă nu se întrezărește.

În mod firesc, te vei întreba în continuare cine sunt eu: oare un preot? Poate un călugăr, sau poate, simplu, un om matur, trecut de prima tinerețe, căruia îi place să vorbească moralizator despre lucruri pe care și el le-a făcut odată, demult, iar acum îți cere ție să fii altfel. Probabil, în cel mai fericit caz, la finalul articolului ai fi de acord, poate chiar și puțin marcat, însă mă vei plasa, într-un colț umbrit, alături de alții, pe care de asemenea îi accepți, îi îndrăgești și îi citești, ale căror sfaturi ești hotărât să le urmezi cu siguranță, mai târziu, dar în niciun caz ACUM.

Ei bine, nu, nu fac parte din niciuna din categoriile de mai sus. Sunt tânăr, ca și tine! Am 23 de ani. Poate cu câțiva ani mai mare, poate mai mic. Important e că sunt acolo, în marja anilor tinereții. Am decis să îți scriu aici o mică povestioară. Cea a unui DJ. A mea..

„Ce marfă! Foarte tare!” ai zice, și nu te-aș condamna cu nimic. Da, îți scrie un DJ. Poate că ți-am stârnit interesul. Poate că ți se pare extrem de „cool”, un subiect interesant, atractiv, modern ș.a.m.d. Și de ce nu ar fi așa: faimă, fete, distracție, muzică și unde mai pui că vin și bani. Ce mai, rețeta unei vieți ideale pentru mulți. Am să încerc, totuși, să îți prezint lucrurile văzute de undeva din spatele pupitrului, nu din mulțime. Sper să nu te plictisesc.

Totul a început în jurul vârstei de 15 ani: eterne certuri cu părinții, dorință de libertate, de plăcerile imediate ale vieții, dar, poate mai presus de toate, râvna de a ieși în evidență, de a fi original, admirat și apreciat (îți sună cunoscut oare?). Cu toții avem, în acest moment al vieții, un gol mare în suflet, dublat de o serie de complexe, pe care urmărim să le depășim, cu orice preț. Există, astfel, un risc foarte mare de a urma un anturaj greșit sau de a ne crea idealuri de viață și pasiuni vătămătoare, alegeri ce ne alină pe moment suferințele, ne scot din mocirla complexelor și care par cele mai potrivite. Într-adevăr, suntem firavi, în lipsa iubirii și înțelegerii.

Am pășit pentru prima dată într-o discotecă în clasa a IX-a. Nu luminile, nu fetele, nu băutura, nici măcar DJ-ul și MC-ul nu m-au atras atât de tare precum muzica: mi-a răpit atenția complet. Piesă după piesă. E dificil să vorbești cuiva despre efectele muzicii asupra psihicului uman și asupra trăirilor sufletești. Am să mă limitez doar la ale mele: e ceva bizar în muzică, mai ales în cea specifică discotecilor, cluburilor; dincolo de euforia generată și de sentimentul transpunerii într-o lume în care doar tu deții controlul, se ascunde pe undeva un sentiment foarte discret de proprie înălțare, de infatuare (nu degeaba sunt și multe oglinzi în unele locuri), un sentiment mincinos, bineînțeles. Acesta este și terenul de bătaie al diavolului, pentru că da, în cursa lui foarte vicleană am căzut. Urmarea firească a fost să văd în muzică un mijloc de control nemaipomenit și, totodată, modul prin care poți fi admirat, chiar venerat, de o sumedenie de oameni. Așadar, mi-am dorit să fiu DJ.

Stop! Mă vei opri aici, pentru că ai citit mai sus un cuvânt folosit des în popor, în Biserică etc. Ceva nu se leagă. Dispare aura de „cool”, de ieșit din comun și reintrăm, poate, în zona „been there, seen that, done that”, cu alte cuvinte, „iar religie”. Spun asta pentru că sunt conștient de faptul că mulți au un soi de alergie, repulsie, tendință de banalizare a faptelor relatate, atunci când sunt abordați cu termeni religioși sau pasaje biblice. Hai, totuși, să descâlcim și aceste aspecte.

Am avut marele noroc să pendulez și către celălalt pol al existenței mele. Concomitent cu vizitele, de acum frecvente, în discoteci, am început să îl caut și să îl cunosc pe Dumnezeu. Puțini dintre tinerii din ziua de azi au norocul de a avea în anturaj, în familie sau chiar în societate, persoane care, în această fragilă perioadă a vieții lor, să le vorbească povățuitor, cu dragoste și răbdare, și să îi „informeze” de Dumnezeu (nu exagerez când zic „a informa”; foarte trist e că mulți își fac o idee în această privință doar din părerile altora, din auzite, însă habar nu au care este, cu adevărat, mesajul Sfintei Scripturi și rolul Bisericii, de aici și o atitudine ostilă sau indiferentă). După o serie de excursii la mănăstiri și discuții cu mai mulți prieteni aplecați spre credință (cărora realizez acum că le datorez enorm), pot zice astăzi că se născuse în mine o puternică sete de a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Tot în această perioadă, mi-am cunoscut actualul duhovnic, căruia însă nu i-am amintit de acel aspect al vieții mele, întrucât nu îl consideram vătămător. Credința în Dumnezeu nu este însă un lucru pe care odată ce îl dobândești, gata!, te relaxezi. Este o lucrare vie, permanentă.

Însă așa cum credința sau necredința depind de voia liberă a omului de a se lega sau nu de lucrurile deșarte și trecătoare, alegerile pe care le-am făcut m-au purtat mai aproape sau m-au îndepărtat de Dumnezeu. Deși aveam o oarecare aplecare spre credință, undeva în adâncul meu stăruia arzător și vechea mea dorință, virusul se cuibărise confortabil.

Am descoperit astfel, în liceu, nu doar pasiunea pentru muzică și dorința de a fi DJ, ci și că am talentul de a face lumea să se simtă bine, „microbul”, cum îi zic eu. Ai să mă întrebi: „Ce e rău în a avea talent?”. Am să îți răspund cu o întrebare care mă roade permanent în aproape tot ce fac: „Cui slujești?”.

Peste ani, după multă, multă muncă (am fost autodidact) în această direcție (care a dat, într-un final, și roade pe măsură, deși e impropriu spus „roade”), mi-am vizitat părintele duhovnic (nu îl văzusem de ceva vreme) cu un gând și o mărturisire în plus; i-am zis: „- Părinte, îmi place muzica, sunt DJ!”. „- Ce ești?”, mi-a răspuns. „- DJ” „- Ce-i aia?”, a întrebat din nou, cu un aer mai degrabă nedumerit, ușor amuzat, dar totodată înțelegător. A urmat o discuție lungă pe această temă, discuție ce a reușit să îmi trezească conștiința și să îmi arate un nou punct de vedere.

Tot ce ți-am povestit până aici este, totuși, amatorism, deoarece abia în perioada ce a urmat am cunoscut cu adevărat și am trăit viața de DJ. Îmi este greu să îmi adun gândurile, să îmi aleg cuvintele și să ți le expun aici într-o anumită ordine, pentru că îmi doresc să înțelegi cu adevărat ce se petrece în spatele acestei mari iluzii și nu vreau să dau greș în demersul meu.

Am ajuns, după multe seri petrecute ca DJ secundar, sau de „warm up” (ca să vorbim și în termeni de specialitate), să fiu rezidentul unui club mare din oraș. Sumedenia de nopți pierdute (sunt incluse aici și nopțile prelungite de sâmbătă, ce cauzau de multe ori absența de la slujba de duminică dimineața sau o atitudine total pasivă în timpul ei) au clădit încet, dar sigur, un zid, o negură densă între mine și Dumnezeu, un perete de care cuvintele rarelor rugăciuni pe care le mai făceam se izbeau, fără vreun ecou, sufocate parcă de o forță bizară. Duceam o oarecare luptă interioară și îmi trăiam viața pe două planuri: încercam să rămân un tip religios, să nu mă rup de credință, dar și un DJ de succes. Această luptă avea loc, însă, cu forțe disproporționate. În timp ce una era hrănită, cealaltă, credința, era neglijată. Conștiința mea adormise, de fapt, aproape murise. Devenisem rece pe dinăuntru, insensibil. Odată, am mers la duhovnic și i-am zis: „Părinte, viața mea tinde spre două lucruri: intru în biserică și cu adevărat mă simt atras de acest loc, mă simt acasă, îi aparțin, dar totodată există și un alt sentiment, foarte bizar, diferit de cel de aici, de asemenea puternic, atunci când sunt în club. Când mă gândesc la acesta din urmă, mintea îmi generează o senzație complexă și simt că în adâncul ființei mele stă o prezență vicleană, care râde. Da, râde! Nu știu de ce, dar îmi tot vine în cap această imagine, când încerc să îmi amintesc cum e atracția clubului”. Printre alte sfaturi și explicații date la acel moment, mi-a răspuns cu o vorbă pe care și acum o port în suflet: „E pe undeva normal ca, deși trăind în mediul ăsta stricăcios, tu să îți dorești încă să te unești cu Dumnezeu. Tu L-ai gustat pe Dumnezeu mai demult, iar cei ce îl gustă, cu greu îi pot uita dulceața”. Și adevărat că, undeva, în adâncul ființei umane, sub greutatea, întunericul și apăsarea păcatelor, sufletul se vaită și strigă; un strigăt înfundat, care abia se distinge; mâinile spirituale sunt îndreptate spre Dumnezeu, cer un strop de apă vie, de viață, cer izbăvire. Strigătul, în cazul meu, se auzea doar rar și voalat, deși sufletul plângea tot timpul.

Cum am arătat și la începutul articolului, prin ceea ce făceam, hrăneam în mod direct patima mândriei. Nu știu cum să o explic. Nu era un sentiment de trufie, ci o permanentă ridicare a eului propriu, o hrană a orgoliului și, totodată, o înfundare a complexelor și inconvenientelor sociale. Ce mai, TOT MÂNDRIE. În acest context, cetatea sufletească clădită pe nisipuri mișcătoare nu avea să fie trainică nicidecum. În scurt timp, am început să am înclinații spre băut (nu sunt un băutor de profesie și nici nu mi-a plăcut alcoolul vreodată, însă o vigilență scăzută și o voință slabă m-au făcut să mă dau după cei din mediul în care lucram – așa că mă mai și îmbătam uneori), spre păcate trupești și să intru pe nefericitul tărâm al uitării. Viața mea era guvernată acum de cei trei mari monștri ai pieirii sufletești: uitarea, indiferența, lenea, alimentați din umbră de mândrie. Uitasem de post, de rugăciune, de biserică. Lucrurile acelea îmi distrugeau ființa, o măcinau, o săpau din adânc, o rodeau încet. Eram purtat prin haosul generat de alegerile mele, pe un val care nu știam unde se va termina și dacă la final se va sparge și doar mila Lui Dumnezeu m-a ferit de colaps. Urcușuri și multe și adânci coborâșuri.

Fac o pauză și aș dori să te întreb un lucru, de fapt, să te fac să te întrebi singur. Ai încercat vreodată să îți păstrezi credința vie, să fii un om așa-zis religios, să te rogi, să cauți liniștea (cum am încercat și eu)? Dincolo de abordarea religioasă a problemei sau prin prisma unei gândiri care poate nu te caracterizează și e posibil chiar să te irite (cine știe…) te-aș ruga să fii sincer cu tine: Câtă pace sufletească, câtă liniște interioară reușești să mai păstrezi după o seară de club? Ce folos în năruirea într-o singură noapte a trei săptămâni de rugăciuni și nu doar atât, ci și o îndepărtare subtilă?

Pe parcursul activității în viața de noapte, gloria pe care o urmăream a fost infimă în comparație cu dezamăgirile și descurajările venite din mediul în care lucram: trădări din partea prietenilor și a colaboratorilor, lucrul cu oameni răi, cu interese ascunse și fățărnicie, „țepe” de bani, negocieri la sânge (lucrul cu banii înrăutățește negreșit omul, dezumanizează, distruge iubirea aproapelui, înțelegerea și chiar inhibă milostenia), impunerea muzicii (cu alte cuvinte limitarea personalității și dispariția satisfacției ca DJ) și multe, multe altele. Am început să meditez la influența rea pe care o aveam asupra miilor de oameni care se perindau prin cluburi. În termeni religioși, sminteala. Eu eram cel care le crea prin muzică un mediu propice pierzaniei sufletești. Urmările asupra lor: beții, droguri, bătăi, desfrâu, avorturi și câte altele. Unde e folosul? Din nou: cui slujesc? Mă gândesc uneori la Judecata de Apoi, când și influența noastră asupra stării sufletești a celor din jur va fi pusă în balanță.

Omit, se pare, să îți dezvălui și aspecte pozitive. Se spune că, dacă nu ar exista ispitire, nu ar mai fi mântuire. Nu am mai crește în virtuți, nu am mai râvni și lupta. Experiența păcatului îi poate face pe unii să cunoască ulterior lucrarea Lui Dumnezeu. Nu îți recomand însă, în niciun caz, intrarea deliberată în păcat, cu acest scop. Am cunoscut, așadar, ceea ce se numește frica de Dumnezeu, sau frica Lui Dumnezeu, cum frumos zic Sfinții Părinți. Mulți condamnă această sintagmă, poate pentru că nu o înțeleg (aminteam și mai sus de acea lipsă de „informare”) sau probabil pentru că nu o trăiesc. Frica Lui Dumnezeu e un dar de la El (ca și credința, ca și lacrimile pocăinței) și este frica de a nu-l pierde, de a nu-I pierde dragostea, supărându-l prin păcat. O scurtă vizită la moaștele Cuvioasei Parascheva și o rugăciune mai mult formală (în starea în care mă aflam, inima era rece, împietrită): „Sfântă Parascheva, roagă-te la Dumnezeu să mă întoarcă la credință!”, a părut inutilă pentru moment. Au trecut câteva zile, o săptămână, două, când, la un moment dat, am simțit asupra mea o mână care parcă m-a luat de guler și m-a ridicat din căderea în noroi. Era mila și dragostea Lui Dumnezeu, prin rugăciunile Cuvioasei. Ce chestie! M-am întors cu râvnă la a lucra spre zidirea sufletească, însă, de data aceasta, de fiecare dată când greșeam, strigam în adânc: „Doamne, unde ești? Te-am pierdut? Nu mă părăsi!”.

Am scris aceste rânduri și pentru cei sceptici. Uit să vă zic că pe tot parcursul montagne russe-ului vieții mele până aici, Dumnezeu nu a contenit să îmi iasă în întâmpinare, chiar dacă eu l-am supărat. Nu pot să vă descriu în cuvinte felul minunat în care El lucrează și i se dezvăluie omului, cu adevărat specific doar Lui: situațiile fără ieșire (chiar și in momente cu o credință slabă) cu nădejdea în ajutorul Lui - rezolvate, răspunsuri la întrebările ce mă macină, arătate în mod cu totul deosebit, elegant și cu un soi de iubire părintească.

Mă îndrept spre încheiere și vreau să îți dau de gândit. Faptul că am trăit și încă mai cochetez ocazional cu acest fenomen m-a făcut să privesc lucrurile cu totul altfel. Noi, tinerii, urmăm deseori niște tipare ale societății, o oarecare integrare în turmă. Auzeam destul de des: „- Unde ieșim sâmbătă?” „- Păi, de ce?” „Nu știu, să bem, să dansăm, să mergem într-un club. Pentru că trebuie să ieșim”. Risc să par ipocrit, dar am să întreb: „Este o regulă?”. M-am lovit chiar recent de acest lucru la cei apropiați mie. Deși nu sunt deschise localuri demne de vizitat, mulțumitoare, calitative, ei preferă un loc mediocru, doar de dragul de a face aceeași rutină în care se încadrează mii de tineri. O rutină ucigătoare aș putea zice, nu doar în ceea ce privește aspectul de față discutat. Am ascultat-o recent pe Maica Siluana, care zicea că înainte oamenii erau duși cu valul la mântuire (se nășteau, erau botezați ortodocși, duși la slujbă, se spovedeau, împărtășeau, rugau etc.; cei care nu făceau așa, erau condamnați de societate, supuși rușinii), pe când astăzi e tocmai invers. Urmăm tsunami-ul pierzării. Spunem răului bine și binelui rău. Ne-am pierdut reperele, busola.

În altă ordine de idei, pot afirma cu tărie că DJ-ii sunt noii idoli. Zecile de mii de fani adunați în fața unei scene, cu DJ-ul situat la înălțime, distanțele enorme străbătute doar pentru a vedea prestațiile lor, corelate cu imaginea prezentată prin halucinantul televiziunii (care contribuie la venerarea lor ca supravalori, ca modele), practic un fel de pelerinaje pe bani foarte mulți, întăresc această idee. „Fenomenul DJ” nu este altceva decât o nouă expresie a eternei tendințe umane (urmare a visului luciferic) de a-și crea lumi proprii, în care să domine și să fie creatori.

Din păcate, nu pot spune că vorbesc din postura unui întors cu adevărat la credință, însă îmi doresc și mă rog ca în final să ne regăsim purtați cu toții pe un val care nu se va sparge, ci se va contopi cu țărmul, care este Hristos, Dumnezeu, liniștea și pacea sufletelor noastre!

© OrthoGraffiti 

Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa. Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori.

Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul… Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?